Trezirea la realitate

In ultima saptamana am fost cam zombie, dar acum (astazi mai exact), sunt din nou eu. Am avut o revelatie azi, cand imi faceam baie. Don’t laugh, apa ma face sa gandesc limpede, ma ajuta sa vad lucrurile intr-o alta lumina, mai clara, si imi da inspiratie multa. N-am mai avut asa inspiratie si chef de scris de muuult timp, insa in ultimele zile am scris si am tot scris…

Dar sa va spun despre revelatie! Mi-am dat seama ca nu avem nevoie sa ne fie oferit un loc in viata, ci ca trebuie sa ni-l cladim singuri. Si ca putem deveni ceea ce ne dorim, atata timp cat facem ceva ca sa ne indreptam in directia aceea, pentru ca nimeni niciodata nu va putea sa ne schimbe substantial fara ca noi sa ne dorim si sa facem ceva in sensul asta.

Mi-am cautat mereu locul. Mi-a placut unul in mod special, dar n-am avut acces la el. N-a fost vina mea, pur si simplu nu s-a putut. Acum (abia acum!!) imi dau seama ca nu trebuia sa fiu acolo, ca eu trebuie sa-mi construiesc propriul drum, independent de acel loc, oricat de minunat ar fi el. (Nu-i problema, imi place independenta si tot ce presupune ea, asa ca probabil o sa si reusesc candva.)

A fost gresit sa cred asta, total gresit, dar acum stiu. Vorbeam ieri cu prietena mea draga, Veronica. Vorbeam despre viata. Despre faptul ca nu stim sa o apreciem cum ar trebui, dar sa ne mai bucuram de ea.. Si ca simplul fapt ca traim si ca suntem sanatosi, ar trebui sa ne ajunga pentru a fi linistiti si pentru a ne construi fericirea. Depinde doar de noi, mai ales ca viata e atat de scurta..si oricand, oricand ne poate scapa printre degete…De asta zic. Sa nu ramanem cu regrete! Sa luptam pana la capat! Sa nu ne dam batuti!

Eu am crezut ca am facut asta, ca am luptat pana la capat. Repet: am crezut. Mi-am dat seama ca nu e asa. Ca nu am ajuns la capat, ca sfarsitul nu a venit de fapt. Ca inca mai pot face ceva. Se zice ca daca nu poti intra pe usa, sa intri pe geam. Ei, asta am sa fac! Am sa ma strecor cumva, am sa reusesc. 

Si uite asa, dupa cateva saptamani dezastruoase, care m-au consumat maxim, ma trezesc si eu in sfarsit la realitate. Si ratiunea mea imi zice: “Hei, mai ai atatea de facut! Mai poti face inca un million de lucruri importante! Sunt oameni care te asteapta cu drag, oameni care au nevoie de prezenta ta, de optimismul tau, de furtunile pe care le aduci in viata lor! Si de flacara aia de speranta, veselie, viata, pe care o tii aprinsa in vietile lor! Nu e pacat sa te irosesti asa? Nu e pacat ca ai ajuns sa-ti plangi de mila, adica sa faci fix lucrul pe care-l urasti cel mai tare?!” Si-atunci inima, care a fost aproape in coma atata timp, e trezita la viata si-si zice: “Doamne, cum am ajuns asa? Cum de am lasat sa se intample toate astea? Cand niciodata n-am agreat oamenii care stau si se scalda in autocompatimire, care nu fac altceva decat sa-si planga de mila si sa se vaite?” (Motiv pentru care ma enerveaza telenovelele. Chiar asa, de ce nu fac si ei telenovele in care protagonistele sa fie super-strong si sa nu planga in fiecare episod?!)

Cum mi-am dat seama de toate astea? Aa, pai mi-a luat muult. Zilele trecute vorbeam cu un prieten bun. L-am intrebat cum te recompui dupa ce iti vezi cel mai mare, mai important ideal, pur si simplu sfaramat. Stiti ce mi-a raspuns? “Go on…ai altele mai mari de facut, inseamna. Cand esti constient de ceea ce esti, nu te descompui. Faci altul mai mare daca era asa important…il inglobezi.” Bingo! Pai cum de nu mi-am dat seama mai devreme?!? Cum faci tu, Anca draga, de complici intotdeauna cele mai simple lucruri? 

M-am gandit obsesiv la asta, la ce mi-a spus. Da, asa fac eu cand ma sacaie ceva, MA GANDESC intr-una. E rau si sa gandesti asa mult, va zic eu. sa nu-ti poti opri mintea din gandit nici macar cand dormi..mda, e cam greu. E epuizant de-a dreptul. Dar macar a meritat. Doua zile si doua nopti m-am gandit, m-am invartit, m-am rasucit, am analizat si intr-un final..iata ca m-am trezit!! Si-acum ce-i de facut?

Un om special mi-a spus acum ceva timp: “In viata sa nu te multumesti niciodata cu putin.” Cata dreptate avea! Adica, in fond, daca putem avea mai mult, de ce sa nu luptam pentru asta? De ce sa ne oprim la mai putin? Bineinteles, nu ma refer la ambitia aia fara limite, distrugatoare, dar intotdeauna e bine sa fim determinati, sa avem teluri precise pe care sa ni le urmam. Si uite-asa mi-am adus din nou aminte de toate telurile mele, de idealurile mele, de toate visurile mele marete, de care sunt atat de aproape acum. Pai hai sa le facem sa devina realitate, nu? :D

Cum spunea Napoleon: “In dragoste si in razboi totul e permis.” Asta e razboiul meu, asa ca am sa fac orice ca sa-l castig!

  

P.S: Poate nu v-am spus nimic nou, poate ca stiati deja toate astea. Si eu am crezut ca le stiam. Teoria e minunata, insa in practica majoritatea ne impotmolim. Asa ca m-am gandit ca poate uneori vi se intampla si voua ca si mie, sa uitati toate lucrurile astea. Si-atunci m-am gandit sa va reamintesc. Luptati, dragii mei, luptati pana la capat! Iar capatul..ei bine, e departe, departe de tot!!